Poezii despre Singurătate:

Părea o duminică tipică,
Dar era doar un miercuri fad
Umplut cu aceeaşi frică
De frisoane ale ultimului dans .

Uneori obosesc –
de toţi şi de toate.

Şi atunci…

Stau în fotoliul meu de rǎchitǎ, în iarba înaltǎ,
lîngǎ malul cu papurǎ şi stuf al lacului, în grǎdina cu chioşc.
Nu fac nimic, nu gîndesc la nimic, pur şi simplu mǎ las

Un om care-a trecut prin viață
Cu greutăți, ce-i sunt pe față
Trecute cu brazde de lacrimi,
Și-a petrecut sufletu-n patimi.

E ora când amurgul înflăcărează ulmi
Şi cornul de seară răsună pe-aproape,
Tilinca de soc doinind peste culmi
Adună toți cerbii pe repezi hârtoape.

Ascuns în frunze cânt de păsărele,
Și vântul cu miresme blânde,
Scăldându -se în repetate unde
Culege pentru suflet veselii din ele.

Suflet de pământ

Eu, am murit prin vers de multă vreme
Vă scriu acum din recele mormânt,

Luna,
Puţin cam obosită,
Îşi mângâie razele
Cu palmele norilor,

Eu am sperat că vom zbura de mână
Doar amândoi! Trecând tărâmul vieţii..
Doar amândoi.. lăsând clipele-n urmă
Primind în suflet, zorii Dimineţii..

Eu și marea,
Doi sihaștrii,
Stăm de vorbă
Povestind,