Poezii despre Singurătate:

pământul moare încet.
meduze se strâng pe-un cer înstelat,
însetat de otravă
și regrete.

Ce tristă-i clipa despărțirii fără zvon
Când unul se-nrolează pe-alt pluton
Și fără veste se aruncă-n zare
Iar celălalt privește-n disperare.

Se-avântă iar o stea pe cer
Doi ochi privesc la ea cum cade
Un lăntisor galben de fier
Si-o cruce-n doua maini uscate

Şti ce-i ăla dor?
Poate-i chipul tău,
Poate-i un călător...
Sau poate-i ceva rău?

E-n seara-aceasta o magie...
Un clopoțel ascult sunând,
Se naște-acum o poezie
Din tot ce am ascuns în gând.

Azi nu mai sorb din veșteda fântână
Cu umbre vii și existențe mate,
Ci sap în mine după nestemate,
Plivesc de scame soarta cea păgână.

Din mine zboară pașnici albatroși,
Cu aripi împletite-n cer a rugă,
Sub norii cochetând, aventuroși,
Se-ascund de-a șovăielii buturugă.

M-am trezit cu greu în acea ultimă duminică de noiembrie,
Fără să mai realizez că era şi ultima duminică de “noi “.
M-am grăbit să-mi fac cafeaua cu vodkă şi să mă duc la servici
2m mai încolo de mine, în pat,

Ce fericire mare simt,
Când merg cu gândul înapoi,
Și lepădându-mă de toate,
Rămân cu mine singură in noapte.

Mi-am fost dat mie insumi, ca un egocentrist,

ca nu cumva uitând de sine,