Cerul e violet...
pe ici pe colo răsare
câte-un nor de foc,
iar astrele nu se mai arată
Liniștea apăsătoare
este întreruptă uneori
de trosnetul disperat
al copacilor uscați...
În parcul cândva plin de viață,
nu a mai rămas nimic...
doar banca pe care noi stam
și hraneam cu pâine proaspătă
porumbeii flămânzi...
Acum nu mai am decât
o bucată de pâine mucezită
și uscată de timpul
ce nu a avut milă de noi...
Privesc în lac dar nu e la fel...
lângă mine trebuia să mai fie o față
dar...nu e...
Unde ești?
Nu auzi porumbeii
cum se tânguiesc și te strigă?
Te strigă in numele meu,
eu...nu mai am glas...
Vino,
vino și-i hrănește
apoi mai privește
pentru ultima oară,
cu mine...in lac
vezi mai multe poezii de: Lucian
Detalii poezie:
Distribuie pe: