Poezii despre Singurătate:

Când nu cunosc clipele tale, viață
mi se-acreste veșnicia.
Te-am lovit cu-n gând al lumii,
uite-mi... nenorocirea !

M-a ales răsăritul,
Să-i fiu muză, dintre-atâtea feţe
Dintre-atâtea fete
Dintre-atâtea frumuseţi

Doamne nici nu speram să mă nasc român și nu poet
Însă amândouă pur și simplu mă scot din sărite Mă cople
șesc cu norocul lor non-stop Uneori din indimenticabila
pricină uit că mai trăiesc Cu moartea m-am obișnuit de

Din marea clepsidră secunda s-a dus
În apele nopții, tăcută,
Bat clopote negre pe malul opus,
Și haină de umbră-mprumută...

Salvează-mă de dorul
ce noaptea mă sfâşie
când tu nu eşti aproape
şi-ngrop în gândul rece

Tenebra morţii-n prag de toamnă
Îşi pregăteşte sarcofag
Şi frunze ruginii îndeamnă
La simfonii pe un drumeag,

La gura sobei gândul, tovarăș călător,
Naște povești ce trec prin ore care mor...
Și tu le cauți tâlcul legând imaginar
Prietenii cu veghea pitită-n secundar.

Liniștea mută...
Și o muscă ce strănută
Sunt singurele
Care-ți mai numără minutele!

Mă-mbie spre o lume sălbatică și rece
poteca adâncită în pătura de nea
din care, când o voce i-a poruncit să stea,
nici Timpul cel puternic n-a îndrăznit să plece.

Dăinuie în lumea ta pustie,
Rămâi sub forma unui gând,
Stârneşte-n noaptea minţii mele
Ca un cadavru falnic —