Poezii despre Singurătate:

As vrea sa fiu din nou acum
Crampeiul de odinioară
Dar m-am pierdut cumva pe drum
Si de atunci simt o povară.

Spune-mi tu mare neliniștită și albastră
De ce toți norii se-adună la mine la fereastră
Și-mi cern stropi reci de îndoieli și disperare;
De ce până și floarea din ochii mei mă doare ?

Un bătrânel mergea pribeag  prin lumea noastră mare,
Unde visarea nu e vis ,e doar dorință înşelătoare,
Purta în ochii lui tot cerul cu ploaia sa înceată,
Pe față îşi purta misterul lumii ce-a fost odată.

Singurătate

Cât cerul milostiv s-a îndurat
Sub slava lui întreg a mă primi

Parfumul proaspăt
Al trupului tău de nimfă,
Magia contopirii,
Un cristal spart.

Plouă iar. De ceva timp numai plouă.
Cad în lacrimi limpezi stropii reci de ploaie,
Se preling pe-acoperişuri şi pe străzi ei curg şiroaie,
Nouri negri şi-ncruntaţi umbresc străzile pustii,

Lăsaţi privighetorile să zboare,
În regimente, fredonând prin flori,
Lăsaţi-le în soartă zbucium de cocori,
Uitaţi, că ele oameni se declară.

Și cum mi-e azi,te-ntrebi femeie?
Ei bine,nu așa cum speri
Am căutat,”cu tine” să se-ncheie
Un drum de-al meu,spre nicăieri.

Străină-ți sunt și-mi ești străină.
Dar eu te caut chiar și-acum.
Aș vrea să știu cine-i de vină,
Că nu ne întâlnim nicicum...

Te porți de parcă-ți sunt povară,
De parcă nici n-am existat,
Ori ai uitat,în clipa cea amară,
Cine alăturea ți-a stat?