Poezii despre Singurătate:

Prin tinda casei părintești
Și azi mai zburdă gândul…
Grădina-i plină cu povești,
Pe masă, gol e blidul!

as dori sa fiu poet
sa ma-nalt pana la soare
sa ma plimb pe malul marii
si sa ma arunc in mare

Mai aspră decât tine,singurătateo nu-i
Pe orice om voios,tu poți să îl răpui
Necruțătoare,dură,ești tu singurătate
Că lași în urma ta,doar vise spulberate

Din ascuțimea penei scrie stihuri
Măiastre sau mai calpe uneori
El sufletul l-așterne-n versuri
Ce mângâie tacit ca niște flori.

Mi-e dor de tine-n fiecare clipă
Și-n urma ta rămân doar aminitri
Sunt ca un fluture făr’ o aripă
Oh!Cât amar și câte amăgiri!

Stau și privesc depărtări îmbrăcate-n lumină...
Lacrima scapătă din adânc printre gene
Ca un foc ce se zbate, izvorând din argilă,
Înălțându-se tainic spre zări gordiene.

În al meu suflet fac curat
De-acolo chipul ți-l arunc
C-a obosit câte a-ndurat
Cât m-ai făcut mereu să plâng

De-ai fi trăit iubite,
ce bine ne-ar fi fost,
copila noastră are
în viaţă al ei rost.

De vânt rafală vine,și-n brațe mă cuprinde
De-a ta guriță dulce,cu forță mă desprinde
Și restul meu de viață,în veci ce mi-a rămas
Cu gându-l voi petrece,la tine ceas de ceas

Stropi de ploaie, peste mine
Curg alene ca un cânt,
Iar în suflet, doar suspine
Mă îmbracă în veşmânt!