Poezii despre Singurătate:

Mă-mbrățișează infinitul
Când mă privesc în ochii tăi,
Gândul aleargă ca zărghitul
Și inima mi-e vâlvătăi!

De-ai fi venit c-o floare
şi-n ochi m-ai fi privit,
ai fi văzut ce-n viaţă
nicicând nu ai gândit.

Prin ploaia frunzelor de toamnă
La pieptul meu am să te strâng
Să uiţi de tine, dragă doamnă
Şi cu-n sărut am să te frâng.

Mi-e ceru-ntunecat de mii de gânduri,
Și munții mei,pe piscuri îl susțin
Iar viitorul curge tandru ca un vin,
Râvnit și negustat în mii de rânduri

Mă simt singură…ca o lebădă neagră
Pe frunzele somnului, pline de apă…
Inima mea se ȋneacă pribeagă
Când ramele visului ȋn vârtejuri ȋmi scapă…

Glasuri tresar în morminte,
Pământul îşi soarbe durerea,
Flăcări din hăuri trezite
Spre cer îşi ridică tăcerea.

Toamna mă plimbă de la o extremă
la alta De la verde la galben însă că
derea-i liberă și plină de frunze Doar
ele mai pot concura cu frumusețea fă

Pe meleaguri geto-dace
viitorul s-ar întoarce

Că ne-a invadat trecutul

Și tot încerci,crezând că poate,
Există-n lumea asta,și pentru tine-o jumătate
Ca fiecare om tânjești,după o viață lângă cineva
Sperând că lucru-acesta,va dăinui de-a pururea

Moartea vine prea devreme
niciodată nu te-ntreabă
dacă pentru ea ai vreme
să te muți colea sub iarbă