Poezii despre Singurătate:

EUGEN DORCESCU

Odată, demult, într-o vară
Ți-am spus o scrisoare să-mi scrii,
Să stau s-o citesc într-o seară
Ori poate s-o pun căpătâi.

Criticului Bland

O pasăre, odată,
Cu-aripa ei curată,

Ochii -mi ating făptura sleită
cu-un singur sărut,
Ceasul rămâne întors
cu o oră în urmă

niciun simptom şi nicio durere

căzută în mine şi zdrobindu-se ca o piatră
liniştea imortalizează tot ceea ce am fost

Azi am coborât în mine...
Și sunt sigură...nu-mi vine
Să mai ies de-aici , afară,
Unde frigul mă doboară!

Tren întârziat
haltă în strai de brumar -
vântul pe peron

Lumea mă invadează celulă cu
celulă Mai întâi creierul şi singu
rătatea Apoi braţele şi speranţa
Inima ultima redută a condiţiei

Când e suficient de puternică Poezia
împrumută numele poetului Şi-atunci
când începe să scrie Lucrurile prind ră
dăcini pe pagina verde a zilei de mâine

În greul timpilor albaștri
Pe troițele din răspântii
Ninge cu frigul de pe aștri
Ori cu-nghețatele cuvinte.