Poezii despre Singurătate:

Diminețile au gust de nisip

Amestecat cu lumina
Care ți s-a lipit de talpă

Treziţi-vă, români!
Opriţi al vostru chin!
Fiţi numai voi stăpâni
Pe-al ţării sfânt destin!

Se-aude glas de toacă pân’ la cer
Şi relele din lumea asta pier.
Se-nalţă glasuri din morminte…
Sfâşietoare rugi de oseminte!

Peste marginea grădinii
Curg broboadele de cer,
Din adâncuri doar străbunii
Îndurare lumii cer.

am trimis dragostea în exil
pe magica insulă a lui Ovidiu
unde soarele crește mai sus cu o octavă
iar răsăriturile sunt atât de cuminți

Sub o creangă de măslin
Caut ochii dragei mele
Încercând să îmi alin
Ale mele doruri grele.

Doamne, ce suflete ai pus în noi
Când cerurile s-au deschis?
Lutul cel ars de vremuri şi nevoi
Ce a primit când l-ai atins?

cu o mie de cai
poți cumpăra o scară spre cer
dar liniștea cu glas de greier
nu o poți hașura

Se înalţă priviri din mâini bătucite
De munca strivită în colţuri de rai,
Glasuri ce se opresc în focuri mocnite
De-atâta durere mai strigă doar…Vai!

În gânduri se ascund tăceri;
Răscolitoare voci, caline!
Trezind din adâncimi dureri
Mă poartă azi sub caudine.