Poezii despre Singurătate:

Când toamna-şi scutură covorul
Peste grădini şi peste gânduri,
Tăcerile îşi frâng fuiorul,
Priviri se-nalţă rânduri, rânduri!

Se frâng lacrimi printre gene,
Cerul pare ostenit,
Iar pământul parcă geme…
Sufletul mi-e cătrănit!

În zori se leagănă luceferi
Pe trupu-ţi diafan şi cald,
Împodobindu-ţi ai tăi umeri
Cu nestemate de smarald.

Se vorbeşte-n lumea mare
Că bogaţii au lingoare,
Iar când e vorba de mită,
Boala mai rău îi incită.

Diminețile au gust de nisip

Amestecat cu lumina
Care ți s-a lipit de talpă

Treziţi-vă, români!
Opriţi al vostru chin!
Fiţi numai voi stăpâni
Pe-al ţării sfânt destin!

Se-aude glas de toacă pân’ la cer
Şi relele din lumea asta pier.
Se-nalţă glasuri din morminte…
Sfâşietoare rugi de oseminte!

Peste marginea grădinii
Curg broboadele de cer,
Din adâncuri doar străbunii
Îndurare lumii cer.

am trimis dragostea în exil
pe magica insulă a lui Ovidiu
unde soarele crește mai sus cu o octavă
iar răsăriturile sunt atât de cuminți

Sub o creangă de măslin
Caut ochii dragei mele
Încercând să îmi alin
Ale mele doruri grele.