Poezii despre Singurătate:

Când bate vântul prin casă
Și ploaia plânge la geamuri,
Uităm ori nu ne mai pasă
De pomii rămași fără ramuri!

am adormit pe banca propriei minţi
aşteptându-te
la picioare vorbeau duhuri de ierburi gri
şi bâiguiau esperanto

cu tălpi rezemate de cer
şi cap îngropat în pustii
am mâinile oarecum verzi de creşterea ierbii din jur
şi ochiul

Zeiţă mireasă
Ce-mi treci peste casă,
Adu-mi zile bune
În miros de grâne!

Aş vrea să fiu ce n-am să fiu
Purtat de a mea soartă!
În gândul tău vreau să mă ştiu
Şi nu pribeag la poartă!

Chiar de se clatină speranţa,
Osândă eu nu pot să-mi caut!
Se va-ndrepta cumva balanţa,
Sub mângâierile de flaut.

Rămas bun, clase primare,
Amintiri de neuitat!
Rămas bun, zile cu soare!
Când v-ati dus? Când ne-am schimbat?!

Se ‘nalță o stea peste culmi,
Luceafăr măreț printre stele;
Prin tei înfloriți și prin ulmi
Se-aude un cântec de iele.

M-am trezit aici, în deşert,
Purtată pe braţe de o furtună de nisip...
Muşcam din rădăcini uscate şi din praf
Cu mâinile amândouă...

Deseori

Deseori, erodată, o clipă se frânge
Plângând sub povara cuvintelor seci,