Poezii despre Singurătate:

Vântule, măi vântule...
Freamântă-mă vântule!
Tu, leagănul mărilor,
Răscolirea zorilor,

Plănge inima în mine
Fiindcă nu mai sunt cu tine,
Astăzi tare m-a durut
Sufletul că te-am pierdut.

Pe hăţaş, lângă izvoare
Unde zările sfârşesc
Se desţelenesc ogoare,
Dorurile înfloresc!

S-a mai aprins iarăşi o stea
Şi altele s-or mai aprinde,
Vulcan nestins e umbra mea,
Pământul nu mă mai cuprinde!

Viaţă şi moarte pe acelaşi traseu,
Sub un cer fantomatic şi greu;
Fir întins între două extreme
Şi durerea sfâşiată-n dileme.

Au înflorit iarăşi salcâmii
Şi cerul zburdă printre flori,
Se schimbă parcă faţa lumii
Sub curcubeul de culori.

am treabă
trebuie să discut azi cu vântul
el iute s-a prezentat vălurindu-mi rochia
şi din gură mi-a luat cuvântul

Trec anii vieţii peste noi,
Trec ani şi peste tine, mamă;
Mi-e dor de iarba din zăvoi,
Mi-e dor de glasu-ţi dulce, mamă.

Frângere, înfrângere
Ce urci ca o plângere…
Tu mereu te caţări, viaţă
Legată de-un fir de aţă!

pereţii mei – anonime tablouri
ferestrele ude - imense hublouri

pe masă dorm către somnul de veci