Poezii despre Singurătate:

S-au unit români cu țara
Și-au dat mâna-n vers și cânt,
Toamnă e, cântă chitara,
Umblă genii pe pământ!

Colorată, rece, caldă,
Şturlubatică şi tandră,
Cu găteli de Esmeraldă
Şi în ritmuri de ciuleandră,

Dacă mi-ai dărui a visului taină
Ce mă răpeşte din liniştea nopţii,
Zorii ce vin mi-ar nărui orice spaimă;
N-aş căuta ghicitoarele sorţii!

Numărăm clipe
în loc de cocori
Aripile nepereche
Ne-au așternut singurătatea

Tu nu mai vii
Nici azi, nici maine
Ai disparut din casa
Si mi-ai lasat pe masa

O pasăre, ţipând, a-njunghiat
Tăcerea răcoroasă a-nserării.
Erau de faţă norii coloraţi
Ce-nchipuiau picturi deasupra zării.

Când toamna-şi scutură covorul
Peste grădini şi peste gânduri,
Tăcerile îşi frâng fuiorul,
Priviri se-nalţă rânduri, rânduri!

Se frâng lacrimi printre gene,
Cerul pare ostenit,
Iar pământul parcă geme…
Sufletul mi-e cătrănit!

În zori se leagănă luceferi
Pe trupu-ţi diafan şi cald,
Împodobindu-ţi ai tăi umeri
Cu nestemate de smarald.

Se vorbeşte-n lumea mare
Că bogaţii au lingoare,
Iar când e vorba de mită,
Boala mai rău îi incită.