Poezii despre Singurătate:

Atunci când floarea albă de rozmarin uscat
Se-aşază pe cărarea pe care am umblat,
Atunci ştiu că şi toamna mi-aduce un septembre,
Ce nu mă va-ndura până-n miez de decembre.

La limita înspre o dulce rea demență
Am sufletul închis în penitență,
La capătul de pat – genunchii strânși – ,
Sub coate reci stau ochii mult prea plânși.

Noaptea e un sfetnic bun.
Pe sub frunza de alun,
Închid ochii, luna-i lună,
Ferecată-ntr-o alună;

Sunt sinucideri câteva în codrul cimitirului,
Cu splendide indiferențe primprejur -
Pe alee, doar atomii plouă de mâhnire
Și sper într-un război de ceanură și viori

Peste mormânt ți-a crescut iarbă,

Însă sicriul a rămas gol.

Haina.

Mi-am căutat o haină prin care frigul trece,
când pe cerul serii toţi norii dau să plece,

Gândul singuratic

Timpu-aleargă obosit,
constelaţii-nesfârșite,

Lacrimi de îngeri cad din cer,
Pline de taină şi mister,
Plâng şi zeii din Olimp
De câte rele se fac pe pământ.

Căderea unei note
Din prelungirea ei,
Sau poate-a unei luni
Din noapte de idei,

Ieri am plâns...
Am plâns pentru un pian
Rupt în două,
Spart în dintele unui