Poezii despre Singurătate:

Exista o cauza in Univers
O singularitate exista in Cosmos
Un motor prim
Miscat-nemiscat

Stăteam în genunchi pe coji de nucă
Într-un colţ uitat de lume
Acolo unde mă lepădase Domnul cândva
Şi strigam spre ceruri:

Lăsați-mă să dorm vreo zece ani și nouă zile
Și calendare să nu mai văd deloc în somn.
Să amorțesc în coma de abis, iar timpul
Să se topească într-un moment pierdut în gol.

În lipsa ta, ce am a spune,
Când ș-al vieții chef apune,
Care gânduri să mă țină,
Și să nu își poarte-o vină?

Singurătatea este ca o ploaie.
Spre seară se ridică în șiroaie
din șesuri depărtate și-n șuvoaie
urcă spre cerul plin și uriaș.

De pe acoperișuri
cădeau ghirlande de lumină
împurpurând pașii trecătorului obosit.
Mari și frumoase erau visele lui.

Pe cand nu te stiam si nu credeam in tine
Slavirea o inchinam departe de iubire,
Departe fiind de toate eu nu am contenit
Sa cred ca port in mine un dor nestapanit.

Vezi tu, iubirea iar se stinge
Si n-a ramas nimic in locul ei,
Decat durerea care imi frange
Sufletul, astazi mai mult ca ieri.

Ești un nebun și-un zeu!
Pe panta minții tale nasc himere,
a dat la oameni focul Prometeu
de-aceea ești etern și sclav dorinței rele.

Mă uit la ea. O văd pierdută. Și ochii nu-i mai strălucesc.
Strigarea ei acum e mută și visele-i se risipesc.
Zâmbește când își amintește. Dar lacrimile curg nebune.
Este o rană încă vie și-o doare, chiar dacă nu spune...