Lăcrimat, cuvântul explodează-n stele,
universul minții zace prăfuit
de uitarea care curge prin perdele
dăruind tăcerii chipul unui mit.
Se răsfrânge-n cioburi luna spulberată,
în silabe șchioape urletul e frânt,
masca nopții-nghite foaia-nsângerată
din care povestea s-a pierdut în vânt
Albăstrit sub pleoape cerul ațipește,
tremuratul bolții stimulând penița,
și, rupând din clipa care-n palmă crește,
timpului, prin versuri, i-a deschis portița.
Un Orfeu dramatic chemării răspunde,
sunete duioase se aud plângând,
pasul său desparte clipa în secunde
căutând iubirea-n Tartarul cel hâd.
Bezna își întinde aripile morții
Peste-un chip ce singur dorește iubirea,
Cade ca un fulger voalul greu al sorții,
în infern, tăcută, pleacă amăgirea.
Drumul spre lumină cercul și-l închide,
destrămat e visul, sufletul mințit,
doar o liră verde timpul îl desfide
printre constelații amintind un mit.
vezi mai multe poezii de: M Horlaci
Detalii poezie:
Distribuie pe: