De n-aș avea în lume, de n-aș avea uitarea
Din inimă să-mi spele, cu patos frământarea
Aș crede mai mereu că-n viața asta-ntreagă
Sunt simplu lut aprins ce nu se mai încheagă.
Mă simt un vas topit, o luntre în derivă
Ce nu-mi mai aparțin nici mie, dimpotrivă,
Sunt naufragiat pe-o insulă din mare
Și clipele mi-s grele și visele amare.
Privirea mi-o ridic spre cerul plumburiu
E noapte-n mine, Doamne, și nu pot să descriu
Cum mi se pare drumul pe care-acum pășesc
Ca un etern supliciu ce-n taină-l ispășesc.
Și simt în jurul meu o ploaie, o furtună
Când norii tot mai negri în jurul meu se-adună
Să-mi smulgă chiar din suflet, brutal și odios
O ultimă nădejde, aceea în Hristos.
Să nu m-abadonezi, să nu mă lași în lume
Grămadă de atomi ce-s lepădați anume,
Să Te apleci asupră-mi cu dor mistuitor
Și să-mi șoptești cu drag: Îți sunt Mântuitor!
vezi mai multe poezii de: roryta
Detalii poezie:
Distribuie pe: