Bragagiu - creaţii proprii

Tuturor poeților
obijduiți

Trece Toamna zână

Tăcerea toamnei când prelinge
O domolire pe alee
Văd Vremea printre frunze-n sânge
Cu silueta de femeie.

Tot mă rup să fug de sine,
Tot fug să mă rup din jale,
Iară drumul tot mă ține
Și-mi cad frunzele pe cale...

Parcă sunete de goarnă
Au nins arbori arămite,
Bolta-ntreagă se răstoarnă
Peste ape înlemnite.

Înlemni pădurea-n glasuri
Și nu poate să se miște,
Suspinând pe sub vozglasuri*
Trece-ncet un cârd de gâște.

Brumărel*

Eternități de frunză
Freamătă file, file,

Culori înăbușă culoare
Și cerul izgonește nori,
În trista, gingașa ninsoare
Sună ecouri de viori.

Veniră timpurile-ncete
Nedivizate în secunde
Ca pomeniri despre prieteni
Demult ce nu mai pot răspunde.

Din toamna-n pacea străvezie
Numai un vânt albastru curge
Și o mireasmă cafenie
Din frunze care cad ca fulgii.

Toamnă, poezie calmă
Pentru zvâcnetul spre Soare
Ți-am prins numele în palmă,
De ce-n suflet dar mă doare?