Bragagiu - creaţii proprii

M-au tot bătut străinii peste gură
Că înghiţii cu lacrimi şi cuvinte
De-am încurcat cântare şi arsură
Ţinându-le în inimă şi-n minte.

Mă-ncarcă razele de Soare
Cu noi secunde de lumină
Și-aud în mine-o fremătare
Ca și pădurea-n vânt ce-i plină.

Poveștile din Lună
În aur îmbrăcate
Coboară să ne spună
Istorii minunate.

Mi-e dor, mi-e dor de primăvara
În floare, floare când e-o glie
Și de chindiile din seara
Ce scapătă portocalie.

Iar pun paharul violet la lin*
Ca mustul cel spumos să îl adune
Și când aproape-aproape este plin
Eu îi înalț culoarea lui de prune.

De n-ar fi fost vreodată-o Troe
Aș născoci-o să existe:
Eu de plecare am nevoie
Să vin din valurile triste.

Din înălțimea zicerii supreme
Ce orice beznă cu Lumina umple
Eu de la timp primii aripi de vreme
Și de la viață aripile-n suflet.

Iubita mea, în zări albastre
Era atâta primăvară
Și au plouat clipele noastre
Când ne-am văzut întâia oară.

Își pierde freamătul Natura,
Vântul își mână armăsarii,
Cu palmele-și astupă gura
Țipând cu sânge oțetarii.

Această noapte-i gingașă și bună
Mai viscolește tihna doar pe cale,
Se auresc cascadele de Lună
Stropind povești care-și desfac petale.