Zidiţi în iubire

joi, 01 decembrie 2016

Ca-ntr-o pǎdure-n care ne-am fi iubit romantic,
Pe stradǎ dorm copacii cu crengile în sus,
Şi “Te iubesc” nu are alt înţeles semantic
Decît acel pe care azi-noapte ţi l-am spus.


Cînd te gîndeşti cǎ sîntem cei mai frumoşi din lume,
Cǎ steaua dimineţii apare pentru noi,
Cǎ ne iubim deasupra de legi şi de cutume,
Parcǎ nebun îţi vine s-alergi, sǎ ţipi sub ploi…


Ne-am aşteptat venirea slǎbind la poarta vieţii,
Din cei care-am fost tineri, am devenit maturi,
Dar ne-am zǎrit pe drumul pierdut spre bezna ceţii
Şi-am tresǎrit în junghiul acelei vechi arsuri.


Pierduserǎm puterea de-a mai iubi vreodatǎ,
Ţi-am spus cǎ e lucrarea lui Dumnezeu aici,
Cǎci ne-am vǎzut speranţa de-a pururi condamnatǎ
La neputinţa sorţii, la gheara marii frici.


Nu vom trǎi de-acuma în spaţii locative,
Prea mici pentru potopul ce-a nǎvǎlit brutal;
Ţinîndu-ne de mînǎ, sub falnice ogive
De frunze ne vom pierde în timpul vegetal.


Se uitǎ parcǎ lumea la noi ciudat cînd trecem
Prin locurile-n care durerea am cîntat;
Sǎ le rǎspundem simplu cǎ bucuroşi petrecem
Azi naşterea de-a doua care ni s-a mai dat.


Avem atîtea parcuri, atîţia munţi şi ape
De-acum în faţa noastrǎ, cǎ ne putem iubi
Fǎrǎ de grija zilei de mîine, ce încape
Într-un proiect anarhic, în care ne-om zidi.


Eu te-ncǎlzesc cu clipa, tu-mi dǎruieşti secundǎ,
Prin sufletele noastre corǎbii-n larg se pierd,
Ca într-o catedralǎ pe care o inundǎ
Imense, foste lacrimi, ce astǎzi ne dezmierd.


Noi sprijinim pe umeri, acum, planeta-ntreagǎ,
Istoria lumii-ncepe atunci cînd te sǎrut,
Deochiul celui singur, prin noi azi se dezleagǎ,
Perechea primordialǎ o naştem iar din lut.


Te chem cu-nfrigurare, ca pe un vis ce trece,
Cǎci mi-este încǎ teamǎ de cea care n-ai fost,
Şi te anunţ, iubito, cǎ lumea încǎ-i rece,
Dar ne va fi iubirea secretul adǎpost.

Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.

Comentarii: