Dragos Niculescu - creaţii proprii

Am mai intrat o dată în gaura de şarpe a pămîntului
şi, după un drum întunecos şi extrem de interesant,
m-am trezit afară, ţinînd într-o mînă o sticlă de vin

Sîntem şi răi, dar sîntem şi cuminţi,
Trăim, dar şi murim, precum e scris,
Însă nu mai e-n lume loc de sfinţi

Acestei frunze care eşti,
Plutind mereu prin toamna mea,
Iubirea ființei omeneşti

Ȋn fond, şi eu, iubito, sînt tot un ghiocel,
Pierdut pe-un cîmp ce-şi poartă ruina de zăpadă,
Ȋn sufletu-mi iernatic port primăveri de miel,
Pe ochiul meu de viscol vor muguri albi să cadă.

Linişitit în eternul său rost,
Priveghindu-şi albastra sa undă,
Curge rîul, din cei care-am fost,

Pe-această dungă fină de lumină
Pe care calc cu paşi de umbră grei,
Te caut ca pe-o blîndă zi senină
Prin care zburdă cai fără de şei.

Să-mi doarmă osul lunii în patul meu de paie
şi să-i recit poeme de ocnă şi de stuf,
şi-n restul lumii, Doamne, s-arunci parfum şi zoaie,

Visa frumoasa-mi mamă sălbatici cai de pustă
cînd m-am născut spre-a umple cu viața mea nevoi,
şi chiar podişca aia, cam ruptă şi îngustă,
am uns-o, la-nceputuri de drum, cu usturoi.

Mi-e tot mai greu să urlu, pădurile-s sărace,
Nici nu mai dorm pe funduri de bălți, precum odat’,
M-am cumințit prematur de la un timp încoace,
Am devenit modelul de om civilizat.

Cad pe ieslea lumii fulgii de-nceput
Ca o mîntuire albă pentru mîine,
Cresc din viscol aripi celor ce-au durut
Şi pe coşuri iese cald miros de pîine.