Dragos Niculescu - creaţii proprii

Ai putea să-mi fii şi mamă, şi tată, şi casap,
ai putea să mă calci în fiecare dimineaţă pe bombeu
cu roţile perechi şi descentrate cu care te deplasezi
spre serviciu, ai putea să locuieşti pe-acelaşi palier

Eram cam slab, curgeau pieile albastre de pe mine,
dar de mic aveam un suflet cald şi prietenos,
datoritǎ cǎruia reuşeam sǎ depǎşesc destul de uşor
momentele dificile, sǎ le învǎlui într-un fel de blazare

În amurgul acela desǎvîrşit,
cocorul cu picioare de sticlǎ, cu aripi grele, de bazalt
fîlfîia lent pe deasupra capetelor noastre,

Te iubesc, cînd ninge, ca pe-o înserare,
Te iubesc, cînd ninge, ca un om de nea,
Plouǎ pe noi fulgii ca-ntr-o sǎrbǎtoare

Cu rǎbdarea crestatǎ în somnul tǎios al frunzelor,
cu testamentul ascuns sub ultimul butoi
al cramei mǎnǎstireşti,

În patul cu speranţe plouǎ din cer mirese
şi stǎ cu lumînarea aprinsǎ un zevzec,
se-mpart gogoşi cu urdǎ pe strada Zece Mese,
amantele de beznǎ se-ndrǎgostesc sub bec.

Cînd sînt în lume-atîtea accidente,
Dar se mai şi iubeşte uneori,
Pe frunza toamnei, cu trǎiri urgente,
Îţi scriu cǎ-n mine sînt deja ninsori.

Sǎ mergem toţi cu grijǎ, mai cad pe lume poduri,
Din trepidaţie, paşii pot nǎrui şi temple.

Ca-ntr-o pǎdure-n care ne-am fi iubit romantic,
Pe stradǎ dorm copacii cu crengile în sus,
Şi “Te iubesc” nu are alt înţeles semantic
Decît acel pe care azi-noapte ţi l-am spus.

Nu te mai ştiu. Noiembrie ne împarte
În frunzǎ şi în fulgul alb de nea.