Ai putea să-mi fii şi mamă, şi tată, şi casap,
ai putea să mă calci în fiecare dimineaţă pe bombeu
cu roţile perechi şi descentrate cu care te deplasezi
spre serviciu, ai putea să locuieşti pe-acelaşi palier
cu mine, să ne ciocnim, pe-ntuneric, lîngă ghena
de gunoi, ai putea să fii cea care îmi prinde
inima în palme ca pe un buchet de nuntă,
daca-i avea răbdare să mai aştepţi puţin sub turnul
din Pisa pînă cînd va atinge înclinaţia necesară,
ai putea să-mi aduci tu factura de lumină
sau prognoza meteo în plic, pe-ntreaga lună vitoare,
ca să mă dezobişnuiesc să-njur străinii care nu-şi fac
decît meseria, ai putea să fii necunoscuta care
se osîndeşte cu mine pe viaţă într-un lift nechemat
niciodată de nimeni, oh, şi cîte şi mai cîte ai mai putea fi,
toate din pricină că specia mea pe cale de dispariţie
e dependentă de tine ca de glonţul ultim, cel care nu
va fi găsit niciodată, nicicînd.
Copacii cad în anonimat mai repede ca oamenii,
lacrima celui sătul de vise devenind dulceagă
precum sudoarea unei statui muribunde.
Ţi-am săpat peşteră în cearcănele mele cenuşii,
lucrînd ca un condamnat pus pe fugă, daltă cu daltă,
milimetru cu milimetru, mai izbeam din greşeală
o ţeavă de sînge, mai perforam o vînă cu agent termic
otrăvitor, treceam de toate, şi de cabluri neaşteptate de
telefon sau de curent electric, treceam de toate ca un
dement cu ochii-n flăcări, cu o daltă-n mînă ca un
jungher de spintecat cerboaice isterice pe mozaicul
naosului. Iar cînd am obosit destul ca să pot adormi,
m-am culcat în propriile cearcăne ca în nişte hamace
de aur, balansînd răcoros peste împărăţiile mele
subpămîntene.
O să ajung să-ţi sun la uşă rar, de două ori pe an,
ca ţiganu’, de Înviere şi în Ajunul Crăciunului,
şi chiar dacă o să-mi răspundă bărbatul tău,
o să-l dau la o parte şi o să-ţi sărut mîna umedă
de ceapă, şi ochii o să ţi-i sărut, umezi de ceapă,
şi buzele o să ţi le sărut, cu gust dulce de drob de miel.
De cînd n-am mai ţinut legătura, am devenit propriul meu
rege, administratorul unic al celei mai desăvîrşite sărăcii
şi oracolul secret al celor mai neaşteptate răsturnări de
situaţie. Desigur, scuip pe orice evidenţă cadastrală
şi mă vindec tratîndu-mă regulat cu farmacistele de
serviciu.
Tu nu ştii toate astea, nu cunoşti nimic din grandoarea
marilor jertfe; dacă ai găsi cumva un ou uriaş de pasăre
dispărută, nu l-ai păstra intact, aşa cum se cuvine,
ci neapărat l-ai sparge ca să-i mănînci gălbenuşul,
să nu pierzi şansa de a-i gusta, concret,
unicitatea. Da, iubito, dar în muzeu, pe raft,
nu va mai rămîne nimic. Tu simţi gustul istoriei,
dar tragi apa de la closet peste ce mai rămîne din ea,
eu prefer s-o contemplu, să-mi fac din istorie suvenir
sau să-mi sculptez din ea amuleta. Asta e diferenţa
dintre noi. În fond, e o simplă diferenţă de optică !
Eu rezist în dragoste atîta timp cît rezistă
carnea de lup sau de mamut în sîngele meu,
cît timp mi se plimbă prin ochi fierul organic
al sălbăticiunilor. Mi-am făcut frecţie cu gaz
pe necropola ultimului sărut şi-apoi am luat o tărie
lungă cît o sută de ani cu prinţii cei mai de soi ai cartierelor,
care mi-au amintit adevărata nobleţe.
Mai fumează, mai atîrnă-ţi piciorul pe geam,
la etajul tău superior, ca pe fereastra unui castel
spaniol cu fîntîni şi sunet de chitară. Mai lasă-mă
să te privesc cuminte, dimineaţa pe răcoare, mai ucide-mi
zăpezile din mine cu un foc de întreţinere, discret ca al
aborigenului de la Muzeul Antipa; sălbaticul din peşteră,
cu care stăteam pe jos, la discuţii, dupa ora închiderii,
cînd devenea comunicativ.
Sînt în stare să gust încrîncenarea ca pe suprema
dovadă de forţă, aici bărbăţia mea lucreză la parametrii
cei mai înalţi. Grija solemnă de a-mi gospodări răbdarea
naşte, în cazul meu, monştri, înspăimîntători, dar reumatici,
igrasioşi, munciţi de o blîndeţe degenerată. Şi dacă totul
s-ar povesti invers, ca un fel de apă care se împinge singură
înspre izvor şi rămîne, clocotind, acolo, istoria noastră
comună ar putea reîncepe oricînd şi, mai înainte de toate,
cu gîndul lui Dumnezeu. Şi cu văduvia noastră originară.
O, frumoasa mea văduvă a celei mai bărbătoase iubiri !
Ne aşteaptă şantierele de lucru, barajele suspendate
şi păstrăvii dulci ca mierea, caleştile cu deţinuţi soioşi,
lipiţi de noi ca nişte îngeri ai păcatului, vagoanele cu pescari
deportaţi în Bărăgan la vîslitul pămîntului şi plutitoarele
mănăstiri lipoveneşti, şi gazdele cu ochi de sticlă care ne-au
marcat existenţa ca nişte rude.
Desigur însă ca nimic nu e obligatoriu !
Nici viaţa noastră separată nu e obligatorie. Nici femeile,
pe care altădată mi le aruncau la picioare muscalii
ca pe nişte mistreţi pălmuiţi, nu era obligatoriu să poarte
vreo ştampilă, nici alergia noastră cronică faţă de
îndobitocire nu-i obligatoriu să ne mai amintescă ceva.
Şi mai bine, în general, să nu ne mai amintim nimic,
nici măcar că există asociaţii de bloc care ar putea să ne
caute sau agenţii matrimoniale care ne-ar putea alina
suferinţa prin telefon.
Să lăsăm să se mai joace şi viaţa cu noi, că destul
ne-am jucat şi noi cu ea prin subsoluri de teatre şi cabine
vacante. Sărută, iubito, din partea mea, femeile de
serviciu, dă-le o floare şi spune-le că le-am iubit
ca pe nişte mame, că fiul lor trăieşte şi că l-a
adoptat drept tată pe Dumnezeu.
(Din volumul "HIBERNARIS"
Autor: Dragoş Niculescu)
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Comentarii:
M-am plimbat printre gândurile și sentimentele tale...am fost uimită, tristă, răscolită și în extaz, am urmat drumul bătătorit de tine și la final mi-am pus șalul de mătase pe umerii mult prea grei sub povara frământărilor tale! Mi-a plăcut mult! Felicitări!
Ina M. luni, 16 ianuarie 2017
vezi mai multe poezii de: Dragos Niculescu
Detalii poezie:
Distribuie pe: