Stăteam pe-o margine de stradă
Ca un cerșetor, pierdută și nomadă;
Ce așteptam nu întrebați, să nu se vadă...
Ca o frunză eram ce trebuie să cadă.
Și dintr-odată ochii-mi fug către-o alee,
Zăresc un corb cu pene de cleștar,
Trecea prin fața mea în zbor de zmeie
Ca să-l ajung era târziu, era-n zadar.
Dar ochii mei lumina lui o urmăreau,
Nu pot să vă explic cum strălucea...
Avea ceva din ape ce secau
Și ape-adânci și reci, fântâni avea.
Voiam să strig în urma lui cu urlet tare,
Să-mi vadă spaimele cum curg pe jos;
Dar el grăbea-nspre Istru, dornic de o stare.
Eu am rămas pe-asfaltul nemilos.
Și mă dureau și hainele-n ţărână
Că nu putusem pasul să-i dezleg;
Îmi reproșam că sunt urâtă și bătrână,
Încărunțită de păcatele-mi ce le aleg.
Eu am oftat și lacrimi pe obraji uscară
Cerneala mea, ospățul răstignit pe cruci.
Cum să fac, Doamne, să-l văd iară!?
Tu fă-mă Dunăre, lut ori cuib de cuci.
vezi mai multe poezii de: Cornelia Cristea
Detalii poezie:
Distribuie pe: