Cornelia Cristea - creaţii proprii

Toamnă de iad se așterne și cad...
Nopți fără cer în amiază...și fad...
Îmi apari, uneori, prin visări și dispari
Prin ferestrele ochilor smulși din arțari.

Abisul tău reflectă nuanțe reci de zgură,
Când îmi ating cu mâna a mea ceafă;
Înoată-n în râuri roșii umbrita mea figură,
Iar păru-mi fluturând îl prind cu o agrafă.

Mã apropii de tine, din nou să mă furi,
Sunt frunză culcată de vânt la pământ,
Te văd fantomatic, strigând prin păduri,
Sculptându-mi tristețea în primul cuvânt.

Se cern straiele tristeții de lacrimi multe și mărunte,
M-așez pe-un nor sihastru trasă de duhuri cărunte,
Sângerând înspre valuri crețe, aspre, solitare
Când pe ruta mea osândă-o văd pe Ran, zeia din mare.

Înmugurește-n spaima mea un soi de viță stacojiu,
Se-nalță în secret pe trunchiul ud, splendoare;
Cu frunze măslinii, fruct tare, rubiniu,
Spre cerul cu miasme născând suavă boare.

Uneori cuprind amurgu-n brațe
Și globuri cerului îi prind;
Mă joc cu cioburi prinse-n ațe,
Altar de ghinde-n nori surprind.

Înspre Apus, hai, spune-mi, erai tu?
Că nu-ți vedeam prea bine chipul de tristețe,
Când trenul se-nchina l-a ta noblețe,
În gara Medgidia un clopot clar bătu.

Am fiert vinul tău de cer
și mi l-am pus bandaj pe rană,
însă rana mea a râmat, a ros, este o adunare de alte răni mici,
mari, foarte mari ca o apă ce revarsă.

Artizanate steline printre ochiuri și dinți de fantasme, cu frunți de zăpadă ca un cutremur de pământ și gheață, se-nalță-n infinit.

Un spasm de izvoare, la malul dintre dragoste și ură, se zbate lăuntric ca un bulgăre, în pumnul ființei, pitit și răsuflă pe un gol de gură.

Lună sidefată cu ochi negru-mărgăritar
ce surâzi peste păduri, frumoasă,
care, peste mări, raze inelate irupi când ieși din
albie,