Vulturul de aur

duminică, 06 octombrie 2024

Se cern straiele tristeții de lacrimi multe și mărunte,
M-așez pe-un nor sihastru trasă de duhuri cărunte,
Sângerând înspre valuri crețe, aspre, solitare
Când pe ruta mea osândă-o văd pe Ran, zeia din mare.

Nu mă-ncumet să-i grăiesc, glasu-mi seamănă îngheț,
Vreau doar să o ocolesc printre slugi de călareţ,
A' nălucilor morminte, stoluri negre, viespi dungate,
Ce-și scuipă veninul rău, înțepând, ne’nduplecate.

Descalț bocancii înnoroiați și desculță pas cu pas,
În tunelul carpian, teamă și suspin prind glas,
Piramidă de amar, soartă crudă, îndoliată,
Spaime înșirate-n drum, corbi și pradă sfârtecată.

Nime’n urma mea nu steie, fugă dară și moartea,
Căci lumina mea-i scânteie roșie de partea mea
Ce-o să crape-n cioburi mici, în fărâme-nfierbântate,
Înspre cei ce îndrăznesc sa-mi dea cruci îngreunate.

Iată-mă scobind în piatră, în tunelul labirint,
Dinții îmi trosnesc de fiară, în sălbaticul argint;
Numai ochii mei cu pleoape, genele cu-ale lor lacrimi,
Numai părul meu cu plete, numai fața-mi grea de patimi.

Mă apropii de-un altar putrezit și stacojiu,
Crucile însângerate, ruginite a pustiu,
Printre oase de genunchi, felinare veștejite,
Zac mormintele-n miasme de eșarfe împletite.

Strig la Ran înspăimântată, țip și urlu ca o rană,
Ce-și adună disperată, mici speranțe, ca o hrană,
Dară Ran nu mă aude, fuse dânsa închipuirea,
Minții mele spulberate, dragostei neprețuirea?

Pașii mei miros a groază, mâinile înțepenesc
Și în neagra fortăreață, ochii mei încremenesc.
Unde-i viața de-odinioară ? Unde-s parfumații tei!?
Unde-s dascălii cei vajnici, înțelepții cu idei?

Nimeni nu răspunse unde ei au fost și s-au tot dus,
Îmi continui pribegia tot pășind de jos în sus,
Sap și-astup, groapă comună, pentru cei ce au plecat,
Când văd pasărea cioplită, văd pe Cyrus, ca pictat.

Avea penele-nnegrite, ochii mari și maronii,
Iar privirea-i era stinsă, ciocul plin de simfonii;
Vrând să il ajut pe vultur să se miște, scoase-un sunet,
De crăpară zidurile, ca la glas temut de tunet.

Oasele de la pământuri, tremurau ca varga-n vânt
- ,,Cyrus, de când ești aicea, de când veniși pe pământ?"
Cum i-ai ținut tu în viață pe ostașii cei viteji,
Câte văi ai colindat după hrană, să-i ții treji?

Însă pasărea privea, vulturul părea a plânge;
Ochii-i sângerau pesemne, semn că se vărsase sânge,
În ținutul holografic din legenda cea persană;
Unde-s florile să spună de-mpletiră vreo coroană?

Unde-s fluturii sălbatici, unde-s micile omide?
Unde-s greierii buni sfetnici în colțuri de piramide?
Să îmi zică de cântară pe la nunți ori botezară,
Pruncii geților în țara care nu ne este țară.

- ,, Ce să-ți povestesc eu ție, nebun călător de munte",
Scoase pasărea șoptite sunete cât un grăunte,
,,C-ai îndrăznit să te-avânți în ținuturile fricii,
ca să vezi cum zboară-n crâng în amurguri licuricii!?"

Parcă un fior al morții mă împunge-adânc în glezne,
Mă-mpresoară din genuni năvălind tăcute bezne,
Dar eu nu mă lăsam pradă celei ce cu viclenie,
Mă-ndemna iar mișelește să uit de-a mea evlavie.

Cum purtam eu în spinare o desagă cu-ajutoare ,
Am cătat să înnod rana păsării viețuitoare;
Alergarea-i, implicarea-i fură răsplătite demn.
Dacă tu salvezi o viață, și tu ești salvat, solemn.

Continuarăm laolaltă printre flăcările-n cerc,
Cu mâini arse, păr pădure, eu norocul mi-l încerc;
Trece-ncet ca o armată roi de harnice furnici,
Care parcă întrebară ,,Voi ce căutați pe-aici?"

Însă n-am bagat în seamă trecerea lor cea subtilă,
Nici nu le-am calcat sub tălpi, ci le-am ocolit cu milă.
Când păianjenul albastru se întoarse să ne vadă,
Atrăgându-ne privirea înspre pânza-i de zăpadă.

Apoi un scâncet de copil abia născut,
Auzirăm eu și Cyrus venind dinspre trecut;
,,Cutreierând prin lume voi viața o irosiți
doar eu sunt viu aici, voi sunteți obosiți".

Înaintăm pierduți în gânduri risipite,
Fără casă, adăpost, și fără pâini dospite;
Rebelii din războaie cad a deszăpezire,
Duhuri de nea visate trec dincolo de fire.

Căci noi avem botezul Hristosului din stâncă,
Purtăm în piept sămânță și rădăcină-adâncă,
Iar tălpile, nisipuri, și gheare ascuțite,
Ce scrijelesc pământul domnind nestingherite.

Am lăsat în urmă ființa care-ncet ne-a îndrumat,
Către taine unde Moartea arogant s-a strecurat,
Când vâscos se scurse lacrima tristă, străină,
Pe obrazul nostru roșu văd o geană de lumină.

,,Cyrus, uite cum străluce, apa ceia blestemată,
Oare nu-i izvorul negru plămădit din nestemată,
Unde înnoptează cei înfrățiți cu veșnicia
Și seacă apa din râuri să le fure trainicia?

Umbre vii de chipuri vagi, de bărbați și de femei,
Ni se imprimau pe tâmple cu parfum de flori de tei,
Și-auzii atunci o voce din lăuntrica mea vale,
,,Ia-ți tu pasărea și du-te, și urmează a ta cale,
de ești fire omenească sau un zeu dacă îmi ești
numară-ti pașii și anii și te-ntoarce în povești"

Dar noi nici c-am auzit sau poate nu ne-a păsat,
De-acea voce nevăzută, de-acel cântec minunat;
Ce puteri or avea Doamne, ce virtuți misterioase,
Să îndemne ele pasu-mi, sângeriu pe căi spinoase,

Să-și încetinească mersul pe unde s-au pogorât;
Să aline plâns de mamă de soldat ce-i doborât,
Într-o luptă-n apărarea domnilor cei fără saţ
Programat să aibă ură și putere-n al său braț,

Ce ignoră fără milă mii de guri ce-s însetate,
Mii de inimi sângerânde ce suspină-a nedreptate,
În războaiele civile fără drept la judecată,
Nou-născuți cu pumnii strânși nu mai zic mamă și tată.

Și trudiți, potrivnici lor, eu cu pasărea salvată,
Continuam călătoria peste apa tulburată,
Fără mal și fără țărmuri doar cu albia-i adâncă,
Să învingem Iadul care tinerețea ne-o mănâncă.

Cyrus, pasărea de aur, vultur brun cu ochi de foc,
Se preface-n om deodată și mă cheamă-n al lui joc;
Îmbrăcat în mov veșmânt, cu statura-adevărată,
Sub privirea mea uimită barba lungă-i crește- ndată.

Sub armura sa de fier doar rugina e stăpână,
Pe coroana de pe tâmple văd inscripție străină;
Din adâncituri de cuie ce-au străpuns argila moale;
Cyrus pare că-nviase din hrisoavele domoale.

Undeva pe fundul mării văd pe Ran cum se scufundă,
Cum vrăjește printre valuri trupuri de bărbați în undă;
Marinarii trag de vâsle, le-aud plânsetele reci,
Cyrus pare că descântă, nimic nu-i damnat pe veci.

Ran purta rochie verde, din a valurilor spumă,
Ea, prințesa din adâncuri, eu, creație din humă,
Însă acum era aievea, avea glas și farmec pur,
Fluturi prinși în păru-i de-aur o făceau far’de cusur.

Eu zăresc în depărtare doar morminte reci si cruci,
Lacrimi negre-mi curg pe față, viața-mi e un cuib de cuci,
Însă Cyrus din cărarea cea abruptă-n calea sa,
Mă strigă să-l însoțesc, să-l iau în povestea mea.

Vortexuri din amândoi intra prin oglinda spartă,
Care-n grabă e lipită, reparată e cu artă,
Fiecare-n limba lui povestește despre sine,
Duhurile-mpreunate fac castel din vechi ruine.

Și-am pornit mână în mână pe cărarea spre Lumină,
Am învins și hăuri negre, lume tristă și meschină;
Am văzut cum au căzut cei ce și-au denigrat țara,
Cum i-a părăsit iubirea și s-a-ngreunat povara.

Eram dincolo de timp însă cred că era vis,
Cyrus, eu și Ran călare galopam prin paradis;
Calul cu potcoave de-aur pe copitele-i din cer,
Avea aripi lungi de înger, și o coamă din eter.

Fericiți zburam în zare pe un petec alb, stingher,
Trupuri calde și lipite în fierbintele mister;
Spuse Cyrus: ,,duhuri sfinte, sfânt lăcaș",
Mantia-i zbura în vânt – un adevărat ostaș.

Ochii îi sclipeau senin, brațele când le desface,
Ran cuprinsă de făptura Mării Moarte sare-n pace,
Obrazu-i devine luntre, oftatu-i devine vânt,
Se cufundă printre valuri parcă sub un legământ.

Eu privind înspre splendoarea unei cununii divine,
Printre flamuri vii de foc, printre sfere opaline,
Și prin geana mea zăresc o mână ce-mi face semn,
Și devin copac sub umbra unui ireal îndemn.

Cyrus , înțelept, grăiește: ,,Eu cu tine, tu cu mine,
Lumea morților și-a noastră sunt legate prin destine,
Lira mea cea iscusită fie-ți pernă și iubire,
Potirul inimii mele fie-ți dulce nemurire.”

Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.