Cornelia Cristea - poeziile altor autori

Când vorbim despre dragoste de trecut, trebuie să fim atenți: vorbim despre dragoste de viață; viața este mult mai mult despre trecut decât despre prezent. Prezentul este întotdeauna un moment scurt, chiar și atunci când plenitudinea lui îl face să pară etern.
Când iubești viața, iubești trecutul pentru că este prezentul, așa cum a supraviețuit în memoria umană. Ceea ce nu înseamnă că trecutul este o epocă de aur: la fel ca prezentul, este în același timp atroce, sau splendid, sau brutal, sau pur și simplu oarecare.

-traducere de Cătălina Frâncu-

Trup, purtător al sufletului, în care a putea crede,
Decât a nu te putea iubi ar fi poate zadarnic;
Inimă veșnic transfigurată într-un ciboriu viu;
Gură mereu întinsă la cele mai dulci momeli.

Trup, portar al sufletului,
în care poate-a spera e zadarnic,
trup iubit, mai mult decât pot iubi;
inimă transfigurată într-un ciboriu viu

Flaut în noaptea solitară,
Prezență lichidă a unei lacrimi,
Toată tăcerea pământului
E în petalele florii tale.

Nu vei ști niciodată că sufletul tău a călătorit
ca un adăpost cu gustul mierii în străfundul inimii mele,
Și că nimic, nici timp, nici vârstă, nici alte iubiri,
Nu au împiedicat ca să-mi exiști.

Două dimineața. Șobolanii rod rămășițele unei zile moarte azvârlită în coșurile de gunoi public: orașul aparține fantomelor, ucigașilor și somnambulilor. Unde ești, în ce pat, în ce așternuturi, în ce vis? Dacă m-aș ciocni de tine, dacă m-aș lovi de pielea ta, ai trece fără să mă remarci, pentru că nu ne identificăm cu visele noastre. Nu mi-e foame: nu-mi pot digera existența în noaptea asta. Sunt obosită: am colindat prin beznele nopții ca să scap de obsesia mea. Nu mi-e somn: nici măcar de moarte nu mi-e poftă. Stând pe o bancă, violată împotriva voinței mele de apariția dimineții, nu îmi mai amintesc de experimentul uitării. Închid ochii... Hoții vor doar verighetele noastre, bijuteriile; vagabonzii, trupul; amanții, carnea; predicatorii, sufletele noastre; ucigașii, viața. Poți să-mi iei sufletul: te provoc să schimbi ceva legat de el. Îmi las capul pe spate ca să simt foșnetul frunzelor deasupra mea... Sunt în pădure, pe un câmp... Este vremea când Timpul se deghizează în măturător și Dumnezeu se îmbracă în zdrențe. El, bogătașul, încăpăţânatul; el, care nu consimte sa vadă o perlă pierdută printre mormanele de cochilii de scoici, de stridii din pragurile tavernelor. ,,Tatăl nostru care ești în ceruri..." Voi vedea vreodată venind un bătrân, în haină maronie, zdrențuroasă, sfâșiată, ruptă, cu picioarele pline de noroi prin pașii trecerii tale, Dumnezeule, de cel viclean să mă izbăvească? Să simuleze că scapă pe bancă, strângând strâns în pumnul său sângeriu, rănit, un cadou valoros care ar fi un alt spațiu, o altă dimensiune ce ar schimba totul în viața mea. Un cerșetor despărți degetele încet, unul după altul, priveghetor, pentru că darul ar fi putut zbura departe...Oare ce avea în palmă? O pasăre, o sămânță, un cuțit, o cheie pentru a deschide cufărul inimii?

Traducere și o tiptilă adaptare- Cornelia Cristea

Iubirea mea lăuntrică - o, moarte vie -
eu în zadar aștept cuvântul tău gravat
și mă gândesc, ca floarea care s-a uscat,
că fără mine de trăiesc îmi ești pustie.

Să fie spațiu între cei doi. Fie ca vântul cerului să poată să pătrundă printre trupurile voastre.

Iubește, dar nu face din dragoste o sclavie.

Bărbatul și marea

Charles Baudelaire

Un clopot fără nori,
crucificat în timpul său,
prevede zorii
cu peruca lui de ceață