Ți-am spus? Te-am visat...
Se făcea că, într-o heraldică a tuturor lucrurilor,
era o încleștare între bour și vultur,
la începuturile neamurilor noastre.
Se nășteau pietre, ape și pâine,
umbrite astăzi de străveziul decrepit al istoriei.
Tu ai zdrobit crucea,
cu zăngănitul ruginit al morții
și, dintre toate importantele,
ai găsit de cuviință să mă iei tocmai pe mine
ca pradă de război.
Aveam o pasăre fermecată, albă,
pe care o țineam într-o colivie de aur
dar tu mi-ai spus:
„Nu-ți vreau cioara! Las-o aici!”
,,Nuuuu!", am urlat nenorocită,
ca o mamă care își apără puii
și m-am repezit să-ți cad în genunchi,
ca să te răzgândești.
Și te-ai răzgândit...
Apoi, se făcea că eram într-o altă cetate,
pe un deal, departe de lunci.
Nu eram obișnuită cu portul și graiul din ea.
Firea mea simandicoasă nu mă lăsa să văd lucrurile așa cum erau.
Mi se păreau grosolane și nu-mi puteam
zămisli temelie statornică
între cânepă și ciubere.
Ridicasem escarpe mărețe în fața
a tot ce însemnai tu,
până într-o zi, când te-am văzut altfel...
nici eu nu știu cum...
Poate că ți-ai dat după ureche o șuviță
tocmai când te lumina soarele.
Și tu m-ai văzut altfel...
Poate că mi-am suflecat mânecile
și-am spălat un pled.
Din acel moment totul devenise al meu
iar ziua și noaptea nu mai depindeau de lumină sau întuneric.
Toate văzutele și nevăzutele erau în gândurile
și în faptele noastre, dar, din păcate,
creștea și pasărea mea măiastră...
Se mai făcea că se-auzea
zvon de lănci și năpastă,
iar tu trebuia să pleci să domolești stihii
în păduri de smarald.
Mi-ai șoptit: „Îți voi spune ceva când mă voi întoarce.”
Ți-am făcut semnul crucii, apoi mi l-am făcut și mie de mii de ori,
cât am stat pe lespezile reci ale cetății,
în așteptare.
Te-ai întors când nu mai speram.
Adormisem cu ochii scofâlciți de atâta scrutare a zărilor.
Doamne, atâta m-am bucurat că ești,
că am și uitat că aveai să-mi
spui ceva important!
Nimic nu mai avea importanță...
M-ai îmbrățișat. Miroseai a fum,
iar pe sub unghii aveai sânge uscat.
În ochi m-ai privit când mi-ai spus: „Plec cu pasărea ta măiastră. Vrea să-mi arate răsăritul. Nu o pot refuza”.
Mie mi-a țâșnit sângele de sub unghii.
Apoi am plecat să culeg mure,
în umbra unui schit.
Vezi ce frumos te-am visat?
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Detalii poezie:
Distribuie pe: