Viorel tgv. - poeziile altor autori

Cum este natural și legitim,
Ca, într-o bună zi, după risipă,
Să ne decidem să mai și murim,
Mă pregătesc și eu de-această clipă.

Ființa mea de iarnă e sătulă,
Mă desprimăvărez câte puțin,
Simt mugurii trecându-mi prin căciulă
Și nu știu ce-i cu ei: se duc, ori vin.

Câte ploi pe lume, câtă comedie,
Du-te, nu se poate închega nimic.
Fir-ar Dumnezeul diavol să ne fie,
Teoretic, multe pot să-ți tot explic.

E absurd, e nedrept, e ciudat, e urât,
Marea bate în țărm, cerul bate în ochi,
Parcă suntem cuprinși de un fel de deochi,
Nu pot face un pas. Te iubesc și atât.

Mă iartă, tată, pentru tot ce este,
Să tac aș vrea și să mă sting aș vrea,
Că nu ți-am dat, de luni și luni, o veste
Și cea pe care-acum ți-o dau, e rea.

Să mai vii pe-acasă, mamă,
Să mai vii de peste moarte,
Uitătorii fii te cheamă
De departe, prea departe.

Am trecut pe stradă, fără de nădejde,
Şi în ochi ninsoarea scânteia,
Biciuit de viscol sufeream câineşte
Şi-am văzut lumină la fereastra ta.

Am scris în tinerețea mea nebună
Ceva ce se întâmplă-abia acum,
Că voi ieși pe cel din urmă drum,
„Albit și alb, bătrân de-atâta lună”.

Venise toamna ca o renunțare
și ca rugina, peste un cuțit,
era o zi, în care nu se moare,
și, totuși, tu, atuncea, ai murit.

Luați cu treburi mari, de bună seamă,
cu treburile grave dinspre moarte,
părinții ne-au murit, plecând departe,
uitînd atât: să spună cum ne cheamă.