Uitare

marți, 25 iunie 2024

Degeaba-mi strigi cocorii să coboare
În mreaja ta de-albastru pământesc,
Căci eu sunt cununată cu o boare
Și-mi fac din vânt altar dumnezeiesc.

Nici bărcile să-noate nu mai știu,
Nici zborul nu-l mai știu către izvoare.
Eu am doi ochi cu cerul argintiu,
Prin care corbii tăi nu pot să zboare.

Prin viscol mă dezleg și mă dezbrac.
Nimic nu-mi pare-acum atât de greu.
Mă frâng în vântul munților și tac
În lutul ce-l frământă Dumnezeu.

Dar tu te-neci în versul tău naiv,
În felul tău lipsit de orice fel,
Legat abstract de zborul meu tardiv,
Ca spiritul în crucea de oțel.

Zadarnic mă respiri prin trandafiri,
Trezind rapsozii luncii fără vânt.
Înșiri cuvinte goale și te miri
De ce ești doar o umbră pe pământ.

Degeaba-mi bați cu geniul tău la geam,
Căci eu întind și norii peste munți.
Îți las în schimb, din tot ce nu mai am,
Corola sfintei slove de la nunți.

Îți las în locul zorilor un nor
Și punți arzând, de sãlcii plângătoare,
În focul lor, nestinsul meu amor
Și bărcile pierdute de pe mare.

Din mine luna și-a croit veșmânt ,
Iar rana mea îi este ca de leac.
Mă face vin în vase de pământ,
Iar eu îi șterg tristețile și tac.

Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.