adesea se aşează pe fruntea mea timpul
mă lasă mut ca o piatră la marginea răului
când obosim de uimire îşi înalţă aripile
asemeni păsărilor răpitoare îmi sculptează
în inimă tăcerea peste care peşti zboară
armonios asemeni verilor încărcate de mir
şi de sus de foarte de sus mă veghează
dau din picioare alerg spre țărmul de mâine
eliberat de presiunea uitării
vezi mai multe poezii de: Cristian Ovidiu
Detalii poezie:
Distribuie pe: