În inima-mi solară vibrează paşi înalţi,
Scântei asediază cetatea unui munte,
Pe-albastrele poteci, în care te descalţi
Când le străbaţi. Şi-ţi scoţi şi cuşma de pe frunte.
I-atâta forţă-n stânca ce se îneacă-n cer,
Atâta foc, ce numai un Prometeu să-l care,
C-aş sfărâma şi lanţuri, ce m-ar lega de ger,
Să pot să-i arăt pietrei că dor de iarbă are!
Din palma mea i-aş rupe o brazdă de pământ,
Din ochii mei i-aş cerne şi-aş picura lumină,
Iar duh măreţ de Soare, pe-o aripă de vânt,
Să îi înalţe zbor, să-i prindă rădăcină.
Cu arc de braţ, în ploaie, i-aş face stâncii dig,
Cu fulger, norii negri i-aş rupe în fâşii,
Ca în seninul verii cuvintele să-mi strig:
- Hei, Munte! Ştii că eşti un munte? Atunci, fii!
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Detalii poezie:
Distribuie pe: