Templul
...
Eram odată zeu și m-a-ntrebat Orfeu: ce să-ți cânt, mărite?
De-alea liniștite, precum o sculptură fină de Lisip, sau precum
Valul mării foșnind pe nisip. Dă-i Orfeu cu lira
Precum cade umbra pe templul din Palmira!
Și-ncepu Orfeu, cu lira-i fermecată, să cânte ușor,
Cu mișcare-nceată, trecea mâna domol pe coardele vibrânde,
De-abia de le-atingea, dar sunetul măiastru se auzea oriunde!
Eram liniștit. Priveam spre pământ. Ici colo zăream aprinse opaițe
Și mame îngânând harfa lui Orfeu, cu copii în brațe! Eram odată zeu!
Azi, ce mai sunt eu? Un om oarecare, un om liniștit ce aude în juru-i
Zgomotul lumii. Și-așteaptă, trăind, să vadă cu tine, înflorind
Salcâmii. În rest, o duc bine. Azi nu mai sunt zeu, am rămas doar eu!
Și amândoi trăim, templu să zidim, lui Dumnezeu!
vezi mai multe poezii de: nicu hăloiu
Detalii poezie:
Distribuie pe: