Eu am de dus o cruce
Cât n-ar putea mulți duce
Și-oricât de rău mă doare,
Oricât mi-ar fi de greu,
Îi cer lui Dumnezeu,
Atât să-mi dea, răbdare!
...
Că ce e omu-n viață?
E doar un călător,
Ce-și pune măști pe față
Și toată viața-nvață
Nimicuri despre zbor!
Neobosit aleargă
Să prindă ce nu vede,
Să vadă ce nu crede,
Nu poate să-nțeleagă
Ce e cu el în lume,
Aleargă spre niciunde,
Să-și facă un renume
Nu prinde rădăcină
Iar seva din lumină
Nu-l poate pătrunde.
Deși îi este greu,
Nu crede că nu vede,
Că este Dumnezeu!
Numai că uneori,
Când suferă și plânge,
În sufletul lui strânge
Parfumul unei flori!
Dar când îl doare tare
Și-i este tare greu,
Aflat în neputință,
Strigă la Dumnezeu
Și răbdând în suferință,
Începe el să zboare!
Răbdând pân-la sfârșit,
Chiar dacă omul moare,
Se schimbă într-o floare
Și este mântuit!
vezi mai multe poezii de: nicu hăloiu
Detalii poezie:
Distribuie pe: