Statornicie
...
Lasă-mă să-ți spun ceva
cu rime puse-n cap de vers:
întreagă toată viața mea,
m-am căznit să nu fiu șters.
Prin viață, doar așa am mers.
...
N-am vrut să par important
paradoxal, nici valoros,
dar, recunosc că mi-am dorit
să fiu măcar interesant
mai ales bun și curajos.
Și nu mereu mi-a reușit.
...
Însă copil, când mă priveai
voiam să-ți ies în evidență,
deși tu mă mai dojeneai
mimând matură indulgență.
Iar eu, timid, indiferență.
...
Dar am plecat.... de-aș fi știut...
Nu trebuia să te las
pe un drum necunoscut.
Iar unde-am fost, am stat retras.
Cum regretam că n-am rămas...
...
De n-aș fi plecat de lângă tine
și-am fi rămas împreună,
nici cea mai crâncenă furtună
n-ar fi putut să-mi răpună,
focul ce clocotea în mine.
Părea din lumile divine.
...
Nimic n-ar fi putut opri
rugul viu de foc aprins
încă de când eram copii,
pe care nimic nu l-a atins.
Și nici timpul nu l-a stins.
...
Dar, poate-așa a fost să fie,
așa mi-a fost mie scris,
dragostea din copilărie
să se transforme într-un vis.
Destinul asta a decis.
...
Să regret, știu că-i târziu
și mă rezum la bucuria,
de a simți cum acel foc
ce mi-a marcat copilăria,
mai arde încă, este viu.
Mai arde în același loc.
...
Nimic n-ar mai putea opri
rugul viu de foc aprins
încă de când eram copii,
pe care nimic nu l-a atins.
Și nici timpul nu l-a stins.
...
Și cât suntem împreună,
nici cea mai crâncenă furtună
nu v-a putea să-mi răpună,
focul ce arde încă-n mine
aprins de mult, atunci, de tine
marcându-mi copilăria.
Și cred că nici veșnicia...
vezi mai multe poezii de: nicu hăloiu
Detalii poezie:
Distribuie pe: