Privesc păduri cum ‘nalță către ceruri
Fluturi imenși; muguri sărută buze
Iar ochii tăi, iubite, în eteruri
Pătrund furiș în suflete de muze.
O rană aveam, dar pare zâmbitoare;
Știam, tăcut, la amintiri să plâng
Dar îmi revin acum, surâd în zare,
Simt pace ca și când alerg prin crâng.
Și-aici pe cer te văd un soare cu picioare,
Cu gura-ntinsă înspre sânii-mi dulci;
Ai vrea parcă să-mi bei din boare
Iar capul lin pe brațul meu să-l culci.
Răsari în cupa sufletului meu
Ca roua florilor de dimineață;
Eu te priveam din veacuri, când un zeu,
Ce am fost noi, a descompus în ceaţă.
Pe tine te-a purtat peste câmpii,
Pe mine m-a urcat pe valuri de oceane;
Sub mare am vâslit prin ape aurii,
Când te-am zărit prin nori cu aripi diafane.
Pe tine te-a-mbrăcat în rădăcini de pomi,
Pe mine sub pământ, sămânță m-a-mplântat,
Și tot așa fără să știm sculptam atomi,
Luminii să ne-aducă-mpreună cum e dat.
Odată te-am văzut deasupra pe cupole,
Priveai la clopote cum bat în zori,
Te-am mai văzut mergând printre corole,
Sub bolți de iarbă culegeai comori.
Când te-ai ascuns în fructul de alună,
Am râs o-ntreagă zi să nu te scot,
În verde tu purtai dalbă cunună
Ce mă-mbia să cred că tu mi-ești tot.
Abia când Domnul m-a chemat în poezie,
În lacrimi grele faţa ți-o zăream;
Le-am tot vărsat în noaptea cea târzie
Când într-o zi cu ea te confundam.
vezi mai multe poezii de: Cornelia Cristea
Detalii poezie:
Distribuie pe: