Roryta - creaţii proprii

În labirintul minții mele pierd,
Prin gânduri care ard și nu se iert,
Mă-mpiedic de tăceri fără cuvânt,
Și caut sens în umbre de pământ.

Mi-e dor de tine-n nopți târzii cu cerul fără lună,
Când stelele, ca niște zei, ne cheamă împreună.
Mi-e dor de glasul tău tăcut ce nu l-am auzit,
Și de privirea care-n vis m-a tot călăuzit.

Pe marginea tăcerii m-am oprit,
Cu simțuri vechi ce-n timp au împietrit,
Răni adânci, crescute în tăcere,
Le-am strâns sub pleoape, ca o mângâiere.

Sub cerul palid, în noapte târzie,
Memoria dansează în valsul ei lin,
Durerea se stinge în raze de magie,
Și frica se pierde în visul divin.

Prin orașul pustiu de cuvinte,
Unde timpul tresare tăcut,
Se aud amintirile sfinte
Ale unui timp odată pierdut.

Pe boltă lunecă-n abis
Cu pași de ceață-n constelații
Ce mai rămâne când ai fost vis
Și-un nume scris peste vibrații?

Sub cerul clar, cu stele fremătând,
Ți-am pus iubirea toată pe pământ.
Te-am desenat din flăcări și din vânt,
Cu ochii plini de spațiu și de cânt.

În taina lumii nevăzute, îngerii coboară
Cu aripi moi din cerul blând, sub raza lor de seară.
Ei poartă-n ochi lumină vie, har dumnezeiesc,
Și-n șoapte calde îmi aduc un vis nepământesc.

Te port în cerurile mele coapte,
În norii care plâng a nerostire,
În stelele ce ard în miez de noapte
Și-n umbrele ce cresc din amintire.

În liniștea serii, cu sufletul plin,
Te port între gânduri, te port pe deplin.
Ești raza din zori și tăcerea din noapte,
Un dor fără margini pe aripi de șoapte.