Roryta - creaţii proprii

Acolo, în liniștea grea și nemărginită
Unde șoapta-i durere, lacrimă ostenită,
Simt iarăși în suflet o lume veșnic pierdută
O marfă de schimb, niciodată vândută.

Sub cerul stins, veghează iarăși luna,
Cu ochiul trist, din colțul ei de lume,
În pieptul meu se frânge iar furtuna
Și plânsul nopții cade fără nume.

Pe cer se-nalță blând misterul,
Și vântul poartă efemerul.
Reflexia din lac se frânge,
O rază-n apă lin se stinge.

Luna răsare-n vis tăcut,
Pe cerul vechi și absolut,
Cu-o reflexie de argint
Și sufletul în labirint.

Mă cheamă tăcut muntele-n zori de cuvânt
Cu fruntea-n lumină, cu pașii pe vânt,
În piept sub piele un vis netulburat,
De ceruri albastre și timp nemăsurat.

Se scriu cuvinte-n noaptea fără nume,
Șoptite-n tremur, ca o taină-n lume,
Cuprinse-n raza rece de lumină,
Ce cade lin pe fața mea senină.

Luna coboară pe scena din cer,
Noaptea își țese tăcerea în ger,
Pașii ei tremură lin peste vis,
Tot universul e necuprins.

Prin noaptea grea, cu pas de ceață rece,
Caut o cale-n lumea care trece,
Adâncul clipei plânge fără nume,
Și stelele se scutură de lume.

Pe drumul lunii albe, sub vălul de argint,
Pornește călător cu pasul sfânt și blând,
Lumina-mbrățișează enigma de sub stele,
Și dorul tău dansează prin visurile mele.

Pe luciul nopții s-a lăsat un dor fără putere,
Și-n ochii lunii curg adânc suspine și mistere.
Un licăr stins se-ascunde lin în umbra unui gând,
Ca o uitare ce se-ntoarce în vise alergând.