Roma, ardere lentă în piatră

miercuri, 09 iulie 2025

Azi, Roma nu mi se pare că este oraș.
O umple o veșnicie solidificată în marmură,
un foc neînflăcărat, dar care mocnește, încă, sub pielea pietrei.
Pe Santa Maria Maggiore cade liniștea
ca o ploaie de cenușă albă.
Catedrala se adâncește în cer
și deschide un portal în văzduh,
prin care îngerii contemplă
ruina și gloria, amestecate.

Timpul se rotește înapoi,
se dilată și cuprinde
Colosseumul - un craniu uriaș
din care istoria încă mai scoate aburi de sânge.
Sub arcadele lui, umbrele gladiatorilor își fac veacul,
ca niște gânduri rătăcite într-un cap divin.
Dar dacă te apropii de piatră, auzi o respirație lentă
a unei fiare ațâțate de spectacolul lumii,
în care degetul lui Cezar divide viața în întuneric și luptă.

Oamenii devin umbre mișcătoare,
fug necontenit ca lungile șiruri de cuvinte
uitate între filele unor cărți interzise,
iar dintr-un labirint cu iluzii
se deschide o gură de lumină - Vaticanul.
Aici, aerul are consistența rugăciunii
și timpul este un ceas solar,
cu care Dumnezeu își măsoară singurătatea.
Îl caută, totuși, pe Adam și întinde spre el degetul, în Capela Sixtină.
Îi promite viața, sau iluzia vieții sau așteptarea, sau spaima... Numai El știe.

Mă simt în sandalele mele de piele
ca badea Cârțan, desculț: obosită.
La Columnă mă îndeamnă gândul
să mă culc la temelia ei,
dar cine ar mai striga: Iată, a căzut un dac?
Poate că aș visa
că Roma este doar un sat mai mare
al Daciei de piatră
și aș respira prin plămânii ei de marmură
în somn, în poezie...
În același timp, Fontana di Trevi curge cu tot cu dorințele mele.

Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.