Roiul - Ştefan Augustin Doinaş

Atras de zumzet, omul e nătâng
la forfota geloaselor albine.
Așa roiau pe umărul meu stâng
orele, vestitoarele de bine,
ca gâzele aroma unui crâng:
noros de blând vestindu-te - izbire
a sângelui de Dumnezeu, Iubire!

La început, încă scutit de-acest
extaz, a fost sărutul: agresiune
fuzibilă. Dar, dincolo de gest,
ardea minunea, frageda minune!
căreia înșine-i eram doar lest.
Și amândurora ni se părea o vină
Să-nmugurim de molima divină.

Iată - acum, ca mierea pură, ești
de pretutindeni adunată. Visul
plimbându-și roiul prin livezi cerești
cu viespi nebune-a iscodit abisul,
cu fluturi morți, cu pliscuri păsărești.
O, câtă rătăcire, câte praguri
mărturisește ceara ta din faguri!

Neutre zodii, fulgerănd subit,
acest prisos ne naufragiază - unde?
Chiar locul dintre trupuri a orbit
de roua simțurilor, și răspunde
oracolului care ne-a zâmbit,
cu lamură, cu tremur și cu pară.

Acum e încă prea târziu să cer
înduplecare, sfinte roiuri! Tunet
e casa noastră. Aștri de pe cer
nu sunt decât fantome fără sunet,
că suie, că se-nverșunează și că pier -
pe lângă fioroasa melodie
ce-n sufletul iubiților adie.


1976
din antologia "Alfabet poetic", Editura Minerva, 1978

Adăugat de: Manuela Munteanu

vezi mai multe poezii de: Ştefan Augustin Doinaş



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.