Mǎ cǎznesc sǎ te strig, nu te pot și simt frig,
Ȋți fac semn sǎ mǎ vezi, nu mǎ poți și iar strig,
Sunt epavǎ-n furtuni, vȃnt turbat și nebun,
Tu rǎmȃi, am plecat, voi fi singur de-acum!
Am plecat supǎrat, supǎrat și nebun,
O risipǎ de pași presǎratǎ pe drum,
Aș fi vrut sǎ mai stau, sǎ-ți arăt ce-mi lipsea,
Cȃt de-aproape te vreau lȃngǎ inima mea.
Aș fi vrut sǎ mǎ strigi, sǎ mǎ chemi ȋnapoi,
Sǎ te rog sǎ mă ierți, sǎ te rog sǎ fim doi,
Sǎ-ți culc tâmpla la piept într-un tandru amurg,
Sǎ-mi ștergi roua din ochi, flori de suflet ce curg.
Așa, spun rǎmas bun, și mă duc ȋn abis,
Într-o mare de fum, pe-o frȃnturǎ de vis,
Ȋnspre stele, ȋn sus, aștrii mă vor păzi,
Știu cǎ-i noapte acum, deși, poate e zi.
Tu rǎmȃi pe pǎmȃnt, fie piatră, sau lut,
Poate capeți un trup, să cobor ȋn sǎrut,
Sǎ te scald ȋn lumini, ȋn cǎldurǎ și-n ploi,
Sǎ te-nchin, sǎ mǎ-nchini și sǎ fim iarǎși noi.
vezi mai multe poezii de: Florentin
Detalii poezie:
Distribuie pe: