Când atinge vântul frumusețea ierbii,
pe cărări de munte în miez de primăvară,
de păduri ascunse, nevăzut coboară
spre izvor, poteci care-și poartă cerbii!
Din povârnișuri line muntele-și adună,
cărări ce șerpuiesc alene către vale,
pe-alocuri dezgolite sub sclipiri de lună,
cum se zărește vag, sânul la fecioare!
Doar sus de tot, pe culme, sub veșnice zăpezi,
primăvara doarme, visând că evadează
din taina unei flori ce vegetează
misterios și tainic în pomii din livezi!
Se-agită păsărele în proaspătul frunziș
ce-acoperă pădurea cu pete verde crud,
un foșnet se-aude, timid, de prin desiș,
e-un pui de căprioară, cu botul mic și ud.
Proaspăt venit pe lume, cu primii pași în viață,
e curios să vadă tot care-l înconjoară,
muntele-l primește și tandru îl răsfață
zburlindu-i blând blănița, cu vânt de primăvară!
vezi mai multe poezii de: nicu hăloiu
Detalii poezie:
Distribuie pe: