Abisul tău reflectă nuanțe reci de zgură,
Când îmi ating cu mâna a mea ceafă;
Înoată-n în râuri roșii umbrita mea figură,
Iar păru-mi fluturând îl prind cu o agrafă.
Te caut în mâluri ce ies pe fundul mării,
Acolo unde zac vagi urme de potop;
Eu am chemat toți corbii tăi și-ai sării,
Pe pene-i mângâi suav ca pe-un cadou de top.
Și încă aș mai vrea să te găsesc în zări,
În lumea ta secretă o clipă să mă iei,
Să-ți simt parfumul hainelor în nări
Și mâna ta să-mi fie ferm condei.
Cu ochii tăi rotunzi ca perle vișinii,
Așa te percep eu în lumea-mi colorată,
Ți-aș țese-o ie de român, cu bobii măslinii,
Cu struguri dulci cusuți de-o fată.
Eu te cunosc, nu-mi ești străin boem,
Îmi semeni ca un frate plecat în altă lume,
Acolo unde eu cu limba mea poem,
Îți făuresc imagini uitate-n vechi albume.
Mai bine c-ai plecat când luna-n bolți răsare,
Îți mulțumesc că ești precum o moștenire,
Eu corbii ți-am hrănit cu pâine și cu sare,
Și am chemat în noapte a voastră revenire.
Acum va trebui să mă despart de tine;
Rămâi etern poetul meu de sânge,
Voi plânge eu pierdută prin ruine,
Voi plânge oameni ce nu știu a plânge.
Obrazul lor îl voi clăti cu gheață,
Pe gură marmura voi croşeta,
Și flori alese care-n cer se-agață,
Pe piatra lor cu drag eu voi împacheta.
Aș vrea să îți transmit că tu nu ai plecat,
În intima-mi visare trăiești precum un frate,
În lumea asta neagră eu am alunecat,
Am răni ce dor, în sinea mea dor toate.
vezi mai multe poezii de: Cornelia Cristea
Detalii poezie:
Distribuie pe: