M-adăpostesc de frigul de afară în fața focului din șemineu. Mă aștepta, de-un timp, fotoliul meu și-a vrut să vadă, iar, cum timpul zboară. Am răsturnat clepsidra iar și iar, să-i fac pe plac și lui, părându-mi mie că-i timp ce trece cu melancolie spre lumea-n care a plecat gerar.
Era într-adevăr, în atmosferă, ceva ce semăna c-un freamăt vag al clipelor sub vraja unui mag, iar liniștea părea că-i mesageră.
Și pleoapele-mi erau, cumva, vrăjite, căci se lăsau în susurul de șoapte să cadă ca în visele de noapte sau ca-n acele clipe obosite ce mai apar, de-un timp, la câte-un ceas pe care îl aștept cu bucurie, gândindu-mă la visul ce-o să-mi fie, în oboseala zilei, scurt popas. Iar susurul acela, ca prin vise, a devenit povestea din deșert pe care mi-o spunea, în ritm alert, nisipul cel cu zările închise.
Era povestea unui beduin ce rătăcea în iadul din Sahara și mai privea, din când în când, brățara tocmită-n depărtatul loc străin.
Era și ea-n poveste. Așteptarea o-nfiora și se temea de Soare, simțind în piept o mare apăsare. Cerea, în rugăciune, îndurarea.
În loc ferit, la focul dintr-o oază, lumina unei stele din tărie s-a reflectat și, în bijuterie, un chip, al ei, părea că se-ncadrează, iar gândul lui, rătăcitor prin noapte și străbătând eterul neștiut, s-a întâlnit cu ruga ce-a cerut iertarea lui, cu lacrimi printre șoapte.
Îmbrățișați, în visul celor doi, s-au contopit în cerul din Sahara,iar în clepsidră mi se-arată seara când s-au văzut, sub stele, amândoi.
vezi mai multe poezii de: Daniel Vișan-Dimitriu
Detalii poezie:
Distribuie pe: