Cȃnd eşti ocȃrmuit
De propria-ţi naturǎ
Fǎ, rogu-te, ce-ţi cere
Şi fi-vei mulţumit
Peste mǎsurǎ.
Iar dacǎ te va face
Sǎ suferi,
Nu te plȃnge,
Chiar dacǎ mintea
Te constrȃnge.
Numai dupǎ ce durerea
Te-a consumat,
Tot rǎul tǎu dispare
Şi-atunci,
Nu este bine, oare,
Sǎ nu arunci o vinǎ
Pe cel ce te-a creat?
vezi mai multe poezii de: samoila
Detalii poezie:
Distribuie pe: