Aş fi putut să cânt de bucurie,
Alături de-un popor răscumpărat,
De Dumnezeul nostru minunat,
De pajiști verzi pe care ne-a purtat,
De stâlp de foc și mana din pustie –
Dar n-am cântat.
Eram dator să las în urmă treaba
Şi să mă duc spre răsărit și-apus,
Să fac rod bun, cum m-a-ndemnat Isus;
Căci alții au făcut precum le-a spus,
Dar pentru mine-ndemnu-a fost degeaba,
Că nu m-am dus.
De-aș fi rămas la cei cu fața plânsă
Ce mijloceau pe-altarul Tău sfințit
Pentru acel bolnav și chinuit,
Acel pierdut, de patimi înrobit,
Îmi înmulțeam și eu talantul, însă
N-am mijlocit.
Mi-a cunoscut vrăjmașul neputința
În cercetarea Ta când am intrat.
Urma să fiu mai bun și mai curat,
Dar am ieșit fricos și nespălat,
Căci mi-am pierdut în scâncet juruința
Și n-am luptat.
Mereu bătând la poarta îndurării,
Ar fi trebuit să stau, cum Tu ai vrut;
Să-Ți cer să laşi miracolul iertării
C-un ceas mai mult înspre hotarul zării,
Să ne mai ții sub aripa chemării,
Dar n-am cerut.
Nu ştiu ce crezi, Isuse, despre mine
Şi nu ştiu cât de multe Te-au durut
Că nu am fost tot timpul lângă Tine.
Am vrut să fiu mai mult sau nu am vrut? …
Doar Tu cunoşti; dar mie-un gând îmi vine:
Că n-am putut.
vezi mai multe poezii de: Vimara
Detalii poezie:
Distribuie pe: