Mierla - poeziile altor autori

Chemaţi-l pe cel care rulează marile trabucuri,
Pe omul musculos, și-i cereţi-i să bată
În cupele din bucătărie iaurtul cel lasciv.
Lăsaţi damele să piardă vremea-n rochiile lor de zi cu zi.

Cu lejeră dexteritate, în Culag Bar un lăutar
Cântă melodii vioaie, ritmate, la vioară.
De unde ştiu asta? Eu sunt în Edinburgh.

Eu nu studiez prea multe, sunt un om
care nu evoluează. Nasul meu despică aerul
fără nici un fel de profesionalism. Ideile mele profunde
au fost odată jucării pe duşumea; le iubesc, le-am lins

La sfârşitul acestei propoziţii, va începe ploaia.
La marginea ploii, o velă.

Încet-încet, vela va pierde insulele din vedere;

Ce-i cu-acele scâncete acolo-n întuneric?

“Lăsaţi-l aici, în braţele mele. Încă respiră, iată!
O să-i înfăşor gâtul cu părul meu.” – “Se-apropie furtuna,

Ce-ar spune lumea, tot mai tunsă şi mai pustie,
Dacă într-o zi, pe neaşteptate, dintr-o extremă fantezie,
Mi-aş vopsi părul în nuanţe de alb şi violet,
Purtând un vechi peplum grecesc şi-n loc de ac de păr, cochet,

Nu cred că Dumnezeu ar avea vreo formă.
E viaţă absolută, cum şi absolută normă.
Nu are ochi: Dumnezeu vede cu stelele.
Nu are mâini: atinge cu valurile mării.

când eram copii mici
ni se spunea de către cei vârstnici că toate vor fi cum trebuie
ni se spunea să nu fim îngrijoraţi
ne asigurau că nu sunt motive să ne temem

Alimentar, Watson, dragul meu, alimentar.
A spus scufundacul în mâl coţofenei, încet şi rar;
Dacă pliscul tău se va opri vreodată să-înfulece,
Tu vei muri, iar asta-i evident şi clar . . .

Când soldaţii yankei ajung la baricadă
Ioana D’Arc adresează fiecăruia o laudă.

Ea poartă azi armură din cap până-n picioare,