Marină - T.S. Eliot

Ce mări ce țărmuri ce stânci cenușii și ce insule
Ce apă-nfășurând prora
Și izul de pin și sturzii cântând prin neguri
Ce imagini se-ntorc
O fiica mea.

Cei care-ascut dintele câinelui, având în gând
Moartea
Cei care strălucesc de gloria colibriului, având în gând
Moartea
Cei care-n cocina satisfacției zac, având în gând
Moartea
Cei care-ngăduie extazul animalelor, având în gând
Moartea

Impalpabili s-au făcut, subțiați de un vânt
Ori de-o adiere de pin, și cântecul ceței
Harul acesta i-a topit pe unde se aflau

Un astfel de chip, mai neclar și mai clar, ce e oare?
Și pulsul din braț, mai slab sau mai tare –
Dat ori împrumutat?mai departe ca stelele și mai aproape ca ochiul
Șoapte și chicoteli printre frunze și pași grăbiți foc
Sub somn, acolo unde toate apele își dau întâlnire-ntr-un loc.

De gheață, chila a crăpat, iar vopseaua plesni de căldură.
Eu am făcut-o, uitasem însă
Și mi-am adus aminte
Slabă velatură, putrezită pânză

Între un iunie și-un alt septembrie,
Eu am făcut-o făr′ să știu, pe jumătate lucid, nelimpede, ne-al meu,
Bordajul are spărturi, trebuie călăfătuite-mbinările.
Această formă, acest chip, această viață
Trăind ca să trăiască într-o lume-a timpului de dincolo de mine; aș vrea
Să renunț la viață-mi pentru ea, la graiu-mi pentru graiul nevorbit,
Cel trezit, buzele desfăcute, nădejdea, vapoarele noi.

Ce mări ce țărmuri ce insule de granit înspre-a mele păduri
Și sturzii chemând-o prin negurile moi
Pe fiica mea.


Traducere Ion Caraion

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: T.S. Eliot