Mă cheamă tăcut muntele-n zori de cuvânt
Cu fruntea-n lumină, cu pașii pe vânt,
În piept sub piele un vis netulburat,
De ceruri albastre și timp nemăsurat.
În inimă mea țin e un colț de zăpadă,
Un vârf ce-mi respiră cu pace și roadă,
E stânca ce-nfruntă furtuni și tăceri,
Cu glasul iubirii din vechi primăveri.
Acolo te văd – un ecou liniștit,
Privindu-mi ființa cu zâmbet vrăjit,
Ești floarea de colț ce nu moare nicicând,
Ești cântecul blând ce se pierde-ntr-un gând.
Și simt cum mă urcă-năuntru fiorul,
Când muntele-n mine își naște izvorul,
Iar dragostea ta, ca un soare de-april,
Îmi face tăcerea să-mi cânte subtil.
Rămâi-mi aproape, cu cerul în brațe,
Cu păsări albastre și stele în ceață,
Că muntele-n mine e taina ce știi:
Iubirea din piatră, crescută-n pustii.
vezi mai multe poezii de: roryta
Detalii poezie:
Distribuie pe: