Luna plină se ridică pe cer,
rotundă și tăcută,
stăpână peste ger
şi peste lumea încremenită.
Lumina ei veghează pădurea mută.
Copacii stau drepți,
privesc şi ascultă,
cu umbre lungi, tremurătoare,
ca niște martori ai iernii adânci,
respirând linişte şi răbdare.
Sub ea, timpul încetinește,
noaptea rămâne, pentru o clipă, nemișcată,
Haita de lupi se trezeşte
şi se-nalță din somn, înfometată.
Luna Lupului nu promite vindecare,
doar continuitate
şi reconectare.
Oricât ar fi începutul de tăcut,
mersul înainte este deja în desfășurare,
ca un semn că nimic nu e pierdut.
vezi mai multe poezii de: Stefania Petrov
Detalii poezie:
Distribuie pe: