Poezii despre Iarnă:

Frigul de afară
…
Iarnă, nu mai sta, nu știu de ce adăști,
Ce-aștepți de la mine, vreo recunoștință?

E zăpadă mare afară
Vin și eu acuș-acuș
Trăgând sania de sfoară
Să mă dau pe derdeluș.

Februarie deschide ultimul răvaș al iernii,
Răscitit cu vocea-naltă a vântoasei destrămate
De stiletele răcorii și de ramuri rășchirate
Care freamătă-n vâltoarea unei tainice vecernii.

Stau brazii drepți, străjeri albiți de-omături
Și își rememorează verdea coamă.
Prin labirintul cerurilor cheamă
Năluci de nouri, să le stea alături.

Ninge ca-n povești, ca o poezie
In anotimpul alb al zămislirii sfinte,
Întreg necuprinsul e cuprins de magie,
Toți îngerii presară fulgi de cuvinte.

Luna plină se ridică pe cer,
rotundă și tăcută,
stăpână peste ger
şi peste lumea încremenită.

Timp de iarnă

Afară e alb înghețat,
În sobă foc molcom de lemne,

Ghetele stau la fereastră
Lustruite viguros
Toți așteaptă să primească
Un cadou mai valoros.

Între două frunze moarte
Stau speranțele deșarte
Și atârnă de o creangă,
Învelite într- o rugă.

Of… ce vreme fumurie
Toamnă dragă-mi aduci mie.
Când mă uit în depărtare
Nu se vede nicio floare,